Pensionatul Domnesc de Fete sau Școala Centrală de Fete, așa cum obișnuia să se numească actualul Colegiu Național de pe strada Icoanei din București, este, ca orice clădire trecută prin vremuri, un spațiu plin de povești și istorie. Dar ceea ce o face remarcabilă este moștenirea culturală inegalabilă pe care o reprezintă.

Trecută prin multe încercări, clădirea Școlii Centrale este un exemplu reprezentativ al stilului neoromânesc și una dintre lucrările de referință ale arhitectului care a pus bazele acestui stil și ale arhitecturii originale românești, Ion Mincu.

Valoarea sa incontestabilă, atât din punct de vedere arhitectural, cât și cultural, o clasează pe lista monumentelor istorice. Însă asta nu înseamnă că timpul și deciziile luate de-a lungul vremii în ceea ce o privește nu și-au pus amprenta pe lucrarea semnată de Mincu. Primele afectate au fost probabil grădinile ce deservesc construcția, atent proiectate tot de către renumitul arhitect, pline de semnificație și simboluri. Lucru cumva firesc, dată fiind istoria tumultuoasă căreia i-au răzbit și cei 170 de ani scurși peste ele. Mai puțin firesc este faptul că cele trei mari lucrări de restaurare prin care a trecut clădirea liceului din 1977 și până în prezent au făcut să se piardă din esența și spiritul arhitectului Ion Mincu.

Istoria

Dar revenind la anii de glorie ai celebrei școli sau, mai bine, chiar la începuturile ei, trebuie menționat că instituția de învățământ a luat naștere la inițiativa lui Barbu Știrbey, printr-o rezoluție datând din 19 martie 1851. Cu rolul clar de școală-internat pentru fete, dedicată educației de elită, purta atunci numele de Pensionatul Domnesc de Fete. Și-a început oficial activitatea în 1852, iar 12 ani mai târziu devine „școală secundară de cinci ani”.

Frumoasa clădire realizată după planurile arhitectului Ion Mincu este construită abia în 1890 și, deși încercată de cele două războaie mondiale, de regimul dictatorial comunist, cutremurul din ’77 și tot ce a implicat tranziția postdecembristă, tronează și astăzi pe strada Icoanei din Capitală.

În timpul ambelor războaie a fost transformată în spital de campanie, mobilierul din lemn – ars pe post de combustibil, iar în 1918 a fost utilizată de ocupanții austrieci ca sediu poștal. Își reia apoi statutul și titlul de „Școala Centrală de Fete” și este condusă timp de un deceniu de Elena Malaxa, sora lui Nicolae Malaxa, care se ocupă de reabilitarea și remobilarea spațiului, înainte de a fi înlăturată și persecutată de regimul comunist în anii ’50. Școala supraviețuiește și acestor evenimente și schimbărilor de titulatură din timpul guvernării comuniste, precum și cutremurului din ’77. Atunci are loc prima reconsolidare și restaurare a clădirii, făcută atent după planurile originale ale arhitectului Ion Mincu, păstrându-i-se elementele emblematice.

Arhitectura

Desfășurată pe 8.500 de metri pătrați, Școala Centrală este cea mai mare și poate cea mai inovativă clădire în stil neoromânesc semnată de Mincu.

Inspirată de formele regulate, simetrice ale unor ansambluri mănăstirești, precum mănăstirile Hurezi și Antim, cele patru laturi ale școlii, fiecare cu două niveluri, sunt dispuse armonios în jurul curții interioare. Dispunerea amintește de modelul complexului arhitectonic Certosa di Pavia, din nordul Italiei, și el o sursă de inspirație conform unora.

Forma dreptunghiulară proiectată de Mincu este un echilibru perfect de armonie și funcționalitate, atât de necesară unei instituții de învățământ și atât de inovativă la vremea respectivă.

Porticul curții interioare este unul dintre elementele originale elaborate de arhitect, care și în ziua de astăzi reprezintă un trademark inconfundabil al imobilului. Suita de culoare largi care înconjoară curtea interioară, realizate cu ajutorul coloanelor de piatră ce se închid în bolți trilobate, asigură circulația și accesul în toate sălile clădirii. Coridoarele impunătoare ale școlii, cu arcadele lor memorabile și tavanul cu panouri din lemn pictat cu albastru deschis și roșu pompeian, sunt un detaliu emblematic al clădirii lui Mincu. Galeria vitrată a școlii este un exemplu de măiestrie și inovație, de arhitectură „radioasă” (cum sunt numite de inițiatorii arhitecturii moderne fațadele de sticlă) – la propriu și la figurat. Rețeaua fină de geamuri a galeriei cu arcade a fost realizată prin utilizarea fierului forjat pentru ramele ferestrelor, un material nou la vremea aceea. Chiar dacă în prezent este mai greu de perceput valoarea inovativă de atunci a creației lui Mincu, impactul estetic pe care îl are rămâne marcant și acum. Ancadramentele ferestrelor sunt brodate cu ornamente florale realizate din ceramică colorată, iar celebrul roșu pompeian, culoare-temă pentru Ion Mincu, este finisajul surprinzător ales pentru pereții interiori. Inspirată din călătoria de studiu a arhitectului în sudul Italiei, la Pompei, nuanța caldă și intensă de roșu devine în timp o trăsătură distinctivă a stilului neoromânesc, o metaforă subtilă pentru rădăcinile noastre latine. În cazul decorului interior ales pentru Școala Centrală, mixat cu soclul negru, oferă un fundal contrastant pentru ornamentele în culori vii ale tâmplăriei, dar și o notă practică, dat fiind rolul spațiului. Ușile înalte care asigură intrarea în încăperile școlii au fost încadrate de chenare sculptate, deasupra cărora se indică, în cifre romane pictate, numărul clasei sau destinația sălii.

Nici exteriorul clădirii nu este mai puțin impresionant. Vechea tencuială – cea originală de pe vremea lui Mincu, dar și cea din timpul restaurării din perioada comunistă – avea o tentă gălbuie care imita piatra de calcar. Renovările recente au modificat însă finisajul de piatră aparentă, cu o controversată variantă „modernă”. Dar ornamentele emblematice se păstrează încă.

Liniile simple ale fațadei sunt decorate cu profile și inserții specifice, cum ar fi brâul policrom din ceramică în tonuri de galben, albastru și verde și micile monograme de pe latura frontală, lintourile ferestrelor, teracota verde, smălțuită, de sub streașină, ce marchează șirul de arcade-firide, colonada curții interioare și numele istorice inscripționate.

Pe fațada principală se regăsesc numele unor personaje marcante ale istoriei noastre: Clara Doamna, Doamna Chiajna, Elena Rareș, Elena Cuza și Carmen Sylva (pseudonimul literar al reginei Elisabeta), nume menite să inspire noi generații de fete care trec pragurile școlii.

În curtea interioară, de-a lungul colonadei, se poate citi o suită a marilor voievozi ai Țărilor Române, nume ce întăresc parcă aerul solemn dat de aspectul de chiostro mănăstiresc al grădinii, dar mai ales de semnătura arhitecturală pe care o poartă.

Aceasta este cea mai impresionantă dintre cele trei grădini ale Școlii Centrale, un soi de inimă a ansamblului, care structurează întreaga arhitectură. Centrul grădinii este simbolic marcat, prima generație de eleve plantând aici un frasin, conform tradiției și obiceiurilor secolului. Structura și compoziția vegetală a grădinii au suferit nenumărate modificări de-a lungul anilor, de menționat fiind intervenția din 1940 a profesorului Borza, care dorește să amenajeze aici o mică grădină botanică. Asta a dus nu numai la apariția de noi specii de plante în peisaj, dar și la demolarea aleilor concentrice proiectate de Mincu. Curtea interioară a păstrat totuși arhitectura inițială și dispunerea matematică a formelor, prin rigurozitatea geometrică a plantărilor, frasinul secular regăsindu-și și acum locul în mijlocul lor.

Arhitectul

Deși numele arhitectului Ion Mincu nu necesită prea multe introduceri, contribuția lui inestimabilă la identitatea noastră culturală și la patrimoniul arhitectural al României merită oricând subliniată.

Inițiator al stilului neoromânesc, singurul stil arhitectural original românesc, Mincu a creat o moștenire incontestabilă. Casa Lahovari, reședință privată, construită în București în 1886, a dat startul, fiind prima dintr-un șir de monumente remarcabile.

Ion Mincu a murit la numai 60 de ani, în 1912, lăsând în urmă mari proiecte, publice și private: Bufetul de la Șosea, Școala Centrală de Fete, Palatul Administrativ din Galați, Casa Robescu, Casa Nicolae Petrașcu din Piața Romană, dependințele Casei Vernescu, Biserica din Valea Călugărească, porticul-lapidariu ce înconjoară incinta din jurul Bisericii Stavropoleos.

Material publicat inițial în Real Estate Magazine Nr.39.