Interviu. Arh. Marius Călin: „Bucureștiul se elonghează și cresc distanțele, de aceea este importantă dezvoltarea clădirilor multifuncționale”

Plecat din România la începutul anilor ’80, arhitectul Marius Călin a studiat arhitectura și filmologia în New York, punând mai apoi bazele unui birou de arhitectură implicat în proiecte importante pe trei continente: America, Asia și Europa. Biroul din România al X Architecture a fost deschis în anul 2004, de atunci și până în prezent participând la dezvoltarea a numeroase proiecte din piața imobiliară autohtonă.

Ce credeți că îi lipsește acum în mod special Bucureștiului?

Cred că în continuare ne aflăm într-o situație spasmodică, perpetuăm un spasm de dezvoltare, pentru că tentațiile, cât și remunerațiile sunt deosebit de atractive. Dar nu putem ignora sistemul de trafic sub toate aspectele lui, a ne bucura că unii ne-au lăsat niște străzi mai largi și noi putem să facem cele mai inepte parcări din istoria omenirii, unde și un copil de clasa a cincea, trecând printr-o serie de operații matematice, își poate da seama de cât de mult încetinește o mașină dând cu spatele, ieșind dintr-o parcare perpendiculară pe trotuar, și care ar fi efectele de bulgăr de zăpadă asupra traficului. În același timp, vorbim de neadaptarea infrastructurii, absența ei… Noi tot construim locuințe. Din păcate, nu avem un fel de vehicul care să ne spună sau să ne reamintească de anumite situații. Memoria mea nu cred că este exactă, dar, dacă nu mă înșel, până undeva în 2008, se construiseră la nivel național sub 40.000 de unități locative. Noi am perpetuat – și nu numai în București – centrificarea, simultan cu suburbanizarea orașului…

marius calin 3 - Interviu. Arh. Marius Călin: „Bucureștiul se elonghează și cresc distanțele, de aceea este importantă dezvoltarea clădirilor multifuncționale”

Și care credeți că ar fi acum prioritățile urbanistice, arhitecturale pentru Capitală?

O dată avem situația de circulație, care este fundamentală, definitorie, iar aici sunt o mulțime de aberații, indecizii, ezitări, confuzii și, de fapt, și nepăsare.

Apoi avem inabilitatea de a înțelege care este cea mai complicată, în absența unei abordări coerente și nu a unei indiferențe a statului în ceea ce privește educația: școli, grădinițe, tot ceea ce ține de sistem. Și, de asemenea, vorbim de restul echipamentelor urbane.

Dar problema cea mai importantă aici este că se lungește, se elonghează orașul. Cresc distanțele. Și atunci, este important și revelator a dezvolta clădiri multifuncționale, clădiri care combină aceste activități. Este un mesaj pe care îl transmit de un număr de ani în intervențiile mele publice și care a început să funcționeze. Nu caut să mă definesc ca un inițiator sau pionier, pentru că nu facem altceva decât, observând deficiențele, să propunem, pe măsura competenței noastre profesionale, o direcționare. Acestea sunt proiectele în care suntem noi implicați mai nou, proiecte multifuncționale, unde mai multe atribute ale vieții noastre zilnice se întâlnesc: a lucra, a cumpăra, a fi adăpostit, a locui…

„Cum poate un oraș să fie transformat?” este o întrebare extraordinar de amplă pentru orice oraș în momentul de față și abordarea publică este foarte limitată. Orașul este un nume care conține mult prea multă informație. El este făcut din foarte multe subansamble, iar abilitatea de a le înțelege complet este limitată. Abilitatea de a organiza o modalitate de explorare a acestor componente este iarăși limitată pe de o parte și de durată de alta. Și implică o varietate de persoane. Cred că în momentul în care începi să implici această varietate de persoane devine contradictorie pentru că un sociolog, un filosof, un antropolog, un filolog, un arhitect, cineva din industria textilă, farmaceutică etc. au diverse vederi asupra orașului. Și de aceea ar fi bine să se implice cei care se pregătesc în acest domeniu. Adică urbaniștii, arhitecții… Nu este o meserie autoreflexivă, cumva această familiarizare cu mai totul din jurul nostru a condus inevitabil și la senzația de ușurință, ca să nu folosesc deja locul comun că toată lumea se pricepe la arhitectură, fotbal ș.a.

Întârzierea procedurilor, cât și îngreunarea lor din cauza nenumăratelor filtre, interese, prezente în fiecare moment în societate, fac ca lucrurile să se miște destul de încet.

Ar trebui să existe un plan director care să încurajeze modalități de dezvoltare, având la bază o analiză, iar acest plan – în cazul Bucureștiului, PUB-ul – este foarte mult întârziat. Întârzierea lui este un proiect în sine.

Arhitecții, dezvoltatorii pot face ceva în sensul acesta? Se pot implica mai mult?

Cred că o putem face prin instrumentele care ne sunt specifice. Contribuția fiecăruia este extraordinar de importantă. În primul rând, cred că trebuie să existe o identitate și încredere în ceea ce facem. Pentru că o mișcare coerentă nu a existat și nu va exista niciodată. Foarte multe lucruri au început de la margine, să zicem, către centru. Deci, cu cât mai bună este calitatea lucrurilor pe care le facem, pe atât mai bună este interacțiunea în vederea realizării lor – în cazul nostru, clădirile sunt partea finală a unui proces mult mai interesant în care petreci doi-trei ani și în care sunt implicați foarte mulți oameni. Cred că aceste intervenții cât mai hotărâte sunt cele care pot să înceapă să facă diferența.

Această descoperire a autorilor unei arhitecturi „pe bune” și nu a unei chestii pe care cineva vrea să o construiască maximizând și în același timp ridiculizând totul este cel mai important lucru. Fără descoperire, totul se reduce la o serie de platitudini, ce vor influența mult mai neplăcut, dar categoric mai profund, mai stabil generațiile următoare.

Puteți numi două-trei clădiri interbelice pe care v-ar fi plăcut să le fi proiectat dumneavoastră

Într-un fel, Bucureștiul interbelic vizual este un oraș-labirint, perpetuându-și deriva – în spatele prezenței fațadelor delineate cu precizie se multiplică disociat: atmosfera și interioarele din Intrarea Nicolae Iorga privind către curtea Muzeului de Arheologie, proporțiile și rezonanța Halei Obor, metoda lineară în strada Gheorghe Manu 8. Nu pentru a le proiecta eu, însă a vedea și gândi altfel. Iar asta nu are o limită sau locație în timp.

marius calin 2 - Interviu. Arh. Marius Călin: „Bucureștiul se elonghează și cresc distanțele, de aceea este importantă dezvoltarea clădirilor multifuncționale”

Care ar fi construcțiile din București care nu vă plac deloc și pe care le-ați demola dacă ați putea?

Chiar nu știu, însă recunosc sensul întrebării – eu nu le privesc, m-am tot „antrenat” să exclud frecventul cabotin cultural sau social din orice fel de tentație de comentariu. Sau pentru că se amestecă asemenea efectelor vizuale dintr-un tablou de James Ensor.

„Fiecare oraș a trecut cumva prin această stare de «Vest Sălbatic»”

 În relația cu dezvoltatorii v-ați confruntat cu această atitudine de „toți ne pricepem la orice”

Categoric! E natural și necesar. Pentru că, dacă nu ar avea această tentație, nu ar reuși să facă ceea ce fac. Noi o preluăm ca pe o demonstrație de pasiune și dedicare. Dezvoltatorii sunt necesari. Ei identifică o serie de nevoi pe care piața le are, precum și absența unor participanți credibili.

Nu trebuie să ni se amintească cât de importante sunt clădirile vechi – clădirile vechi au constituit la vremea respectivă o detașare, o reacție față de alte clădiri și mai vechi decât ele. Păstrându-le pe cele vechi, putem cu siguranță să păstrăm o taxonomie, dar dacă le vedem numai din afară nu înțelegem. De exemplu, facilitățile sanitare sunt limitate. Abilitatea de a le îmbunătăți este și ea limitată și, bineînțeles, și foarte costisitoare. Asta nu înseamnă că, pe de altă parte, clădirile din sticlă vor rezolva totul. Asta nu înseamnă că așa-numitele apartamente comuniste nu au fost inventate în acel context. Neavând o istorie relevantă despre ele, asumăm că au fost unii – cum spunea un mare arhitect, cu nervii foarte tari – care au decretat, au hotărât să facă lucrurile astea. Dar ignorăm, oarecum natural și involuntar, că evoluția fiecărui oraș a fost caracterizată de explozii demografice. De pildă, acum câțiva ani, Viena, care nu e din categoria acestor mega-orașe precum Londra sau Paris, urma să primească jumătate de milion de locuitori. Toate orașele au trecut prin această „subită” transformare. Și bineînțeles că nu îi așteptau pe noii locuitori magazine, locuințe etc. Cred că fiecare oraș a trecut cumva prin această stare de „Vest Sălbatic”, unde deciziile sunt complicate, la orice nivel, și atunci apar unii care au acest curaj sau această curiozitate: dezvoltatorii.

Foarte interesant, și am avut șansa să lucrăm cu unii dintre ei, au și viziune. Viziunea contribuie fundamental și se manifestă, nu este doar o dorință de materializare, nu devine doar un vehicul, o comodificare a teritoriului.

Deci, cu siguranță, abilitatea dezvoltatorului este una necesară, dar în același timp una limitată, pentru că vorbim de finanțare, de dimensiuni ale investițiilor, cât și de necesitatea unor parteneriate. În niciun caz ei nu pot suplini incompetența și neglijența și acest imediat funcționăresc și birocratic al statului.

Este chiar deplorabil că statele – și din păcate se întâmplă tot mai des în lume – perpetuează un fel de pseudoexistență și competență față de abilitatea de a interveni care depășește cu mult resursele oricărui dezvoltator.

Leave a Reply