Prima grădină publică a Capitalei noastre, impunătoare și astăzi prin frumusețea ei ce pare naturală și romantismul emanat de stilul amenajării, a fost creată pe o fostă mlaștină. Deși, inițial, mlaștina avea o suprafață mult mai mare, odată cu hotărârea de a fi amenajată ca grădină publică, s-a decis o formă și o suprafață, optime viziunii de atunci.

DIFERENȚA DINTRE CIȘMIGIU și celelalte parcuri bucureștene vine din însăși denumirea sa. Numele de „grădina Cișmigiu” (și nu de „parc”) a venit de la stilul adoptat pentru amenajare, mai asemănător cu cel al unei grădini private, decât cu al unui parc. Având în vedere stilul adoptat în amenajarea parcurilor în alte țări europene – cu precădere în Franța, unde se considera la vremea aceea, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, că frumosul unui spațiu verde provine din capacitatea omului de a supune natura – la noi, erau mult mai apreciate spațiile cât mai naturale, religiozitatea poporului făcând ca astfel de țeluri de a supune natura omului să nu fie văzute cu ochi buni. Astfel, în antiteză cu ceea ce însemna în Franța acelor vremuri un parc, cu alei trasate după axe clare, fără linii curbe, pomi tăiați în diferite forme perfecte și așezați în linii și forme labirintice, Bucureștiul construia prima și probabil cea mai renumită grădină a României, după principii mult mai domolite, într-un stil romantic și pitoresc, în care natura era dirijată de om, dar nu supusă.

În cartea sa, „Despre grădini și modurile lor de folosire”, Dolores Toma ne povestește despre diferența de conduită din aceeași perioadă între parcurile franțuzești și grădina Cișmigiu.

Dacă în parcurile din Franța puteai intra doar plătind bilet, iar ținuta de bal era obligatorie, împreună cu multiple norme de bună purtare care reglementau inclusiv gesturile din mers, salutul sau poziția mâinilor pe lângă corp, în București, toți oamenii erau bineveniți, nu exista un regulament strict, iar în anumite perioade se organizau petreceri în zilele de sărbătoare. În acele zile erau aduse diverse leagăne și jocuri pentru cei mari sau mici, erau plantate flori, pe care fetele și le puneau în păr și nu lipseau nici tradiționalele grătare, cu băutură și lăutari. Vorbim acum despre sfârșitului de secol XVIII, când Bucureștiul era denumit de către trecători „orașul bucuriei”, datorită numeroaselor zile libere închinate sărbătorilor religioase, care erau marcate în maniera descrisă mai sus.

Grădina publică a fost realizată pe „balta lui Dura Neguțătorul”

Primul pas spre amenajarea parcului a fost făcut în anul 1779, când domnitorul Țării Românești, Alexandru Ipsilanti, a poruncit construirea a două cișmele în București, prima fiind realizată spre
intrarea de astăzi dinspre strada Știrbei Vodă. În spatele acestei cișmele, și-a ridicat o casă și Dumitru Siulgi-bașa, șeful lucrărilor de amenajare a cișmelelor. El avea titlul de „mare cișmigiu”, adică mai mare peste cișmele, termenul fiind de origine turcească.

Numele original sub care a fost cunoscută locația era de „balta lui Dura Neguțătorul”, dar după apariția cișmelelor, denumirea s-a schimbat în memoria colectivă și a devenit cea de
astăzi, Cișmigiu. Înainte de amenajarea corespunzătoare a spațiului, când nivelul Dâmboviței creștea, balta se extindea și inunda întreaga zonă până la Calea Victoriei de astăzi, în zona Cercului Militar.

În jurul anului 1830, generalul Pavel Kiseleff a dat dispoziție baronului Borroczyn să sece balta pentru a realiza în zonă o grădină publică. Totuși, lucrările au început ceva mai târziu și
pentru noile aranjamente a fost chemat arhitectul peisagist Carl Friedrich Wilhelm Meyer, fost director al Grădinilor Imperiale din Viena. El a fost însărcinat cu transformarea terenului insalubru
într-o grădină publică. A utilizat pentru noul proiect peste 30.000 de arbori de diferite specii, aduse, se pare, din Brașov și Viena. Au fost folosite unele specii indigene precum arțarul, teiul, frasinul, ulmul, bradul, dar și specii mai rare ca roșu și galben, cryptomeria japonica și multe alte soiuri decorative. În cadrul acelorași lucrări au fost amenajate și grote artificiale, covoare florale și poduri peste lac. Denivelările terenului au fost folosite pentru a crea perspective asupra întregii grădini, iar pe lac a fost realizată o fântână arteziană.

Cel mai important an pentru transformarea grădinii a fost 1852, când s-a făcut împrejmuirea cu uluci și au fost montate 100 de bănci din lemn de stejar, fără spătar. Lucrările au fost
încheiate abia în 1854, când a avut loc și inaugurarea oficială a Cișmigiului.

Totuși, deși arhitectul peisagist a reușit transformarea fostei bălți într-un lac cu infrastructură modernă, care putea fi secat și curățat, există date din care reiese că, în 1856, din cauza gunoaielor aruncate de pantofarii din zonă direct în noul lac amenajat, acesta a secat, rețeaua edilitară fiind înfundată cu resturile de materiale de care aceștia voiau să se debaraseze.

După aceste evenimente au fost impuse o serie de reguli pentru publicul care vizita grădina, devenită deja un loc apreciat de clasa de sus a societății și un minunat loc de promenadă pentru toată elita Bucureștiului acelei vremi.

Au fost scrise chiar și poezii despre acea perioadă, versurile aparținând poetului Nicolae T. Orășanu reușind să descrie, plastic și grăitor, transformarea prin care a trecut zona parcului Cișmigiu:

„Aici fu o baltă mare, un loc umed, mocirlos sălbatec din natură, necurat, nesănătos însă arta poate multe și ea făcu un paradisu cum la mulți din ipokimeni nici că le trecea prin visu.”

Primul chioșc de ziare din București a fost montat la ieșirea dinspre Bulevardul Regina Elisabeta

Tradiția amenajării unui patinoar pe lacul înghețat a început în urma unei ierni friguroase din 1883, când lacul a înghețat și au fost organizate, cu acea ocazie, o serie de concursuri pe gheață, spre încântarea locuitorilor.

Pentru următorii ani, Cișmigiul a devenit principala locație pe timp de iarnă, în care bucureștenii își exersau mișcările de patinatori.

Mai târziu, primăria orașului a cumpărat de la familia Crețulescu o parte din curtea palatului Crețulescu pentru a mări grădina publică cu încă 15.000 de metri pătrați. Ulterior, au fost amenajate

Rotonda scriitorilor, cu busturile scriitorilor români, monumentul de marmură pentru cinstirea soldaților francezi din Primul Război Mondial, dar și izvorul Sissi Stefanidi. Terenul pe care
se află izvorul a fost donat de familia Stefanidi, a căror fiică, Sissi, a murit de tânără.

În memoria acesteia a fost ridicată o statuie înfățișând o mamă îndurerată care toarnă apă dintr-un ulcior.

Un alt loc de vizitat în Cișmigiu sunt ruinele unei mănăstiri vechi despre care se spune că avea în subteran tuneluri ce conduceau spre Palatul Crețulescu, pe care îl conectau cu malul plin de
ascunzișuri al Dâmboviței.

La ieșirea dinspre Bulevardul Regina Elisabeta, a fost montat și primul chioșc de ziare din București, fapt ce dovedește popularitatea locației pentru plimbare, dar și pentru activități ceva mai…culturale, cum era pe atunci cititul presei.

Cișmigiul rămâne, cu siguranță, cea mai reprezentativă grădină a Bucureștiului, unul dintre cele mai romantice locuri din oraș, plin de istorie și martor al pașilor unor personalități care
au schimbat întreaga istorie a României.