Încerc să îmi amintesc dacă, în școală sau în facultate, mi s-a vorbit despre patrimoniul arhitectonic al României. Am studiat trecutul eroic, multele suferințe îndurate sub influența turcilor, a austro-ungarilor, a rușilor. Și cei 42 de ani de comunism. Dar niciodată frumusețea construită a țării, nu doar cea naturală. Efectele turbulențelor istorice se văd în continuare, mai ales în atitudinea de tip „nu e treaba mea, nu mă privește pe mine”. Mi-aș dori ca, într-o zi, copiii mei să îmi vorbească despre frumusețea Bucureștiului, despre oameni, străzi și clădiri deopotrivă. Și atunci da, e și treaba mea.

Spunem prea des „micul Paris” cu un ton zeflemitor. Deși capitala noastră a fost casă unora dintre mințile luminate ale României, de la scriitori și muzicieni până la artiști, pentru noi lucrurile acestea s-au șters și au dispărut într-un capitalism umbrit de corupție, mizerie și lipsă de interes din toate părțile. Cum altfel s-ar putea ca funcționari și politicieni corupți să dea avize pentru clădiri monstruoase care distrug atât peisajul, cât și sufletul unui oraș fermecător? Bucureștii nu sunt cartierele cu blocuri comuniste ce adăpostesc mii de suflete, nici gropile omniprezente și nici semafoarele defazate. Bucureștiul este fiecare cartier cu case înconjurate de flori fermecătoare, de buticuri mici, de hoteluri cu personalitate și de oameni care iubesc locul în care trăiesc.

Am văzut prima dată Bucureștiul când aveam 12 ani și de atunci a fost visul meu să trăiesc acolo. Am iubit acest oraș în cei zece ani cât am locuit acolo și e trist să văd cum alte capitale europene au înțeles conceptul de plan urbanistic și respectă identitatea și sufletul orașelor. Oare, dincolo de consecințele legale, nu e trist să distrugem ceva construit în câteva sute de ani, doar pentru un câștig bănesc azi? Ce vor spune generațiile de mâine despre monstruozitățile care apar ca ciupercile lângă adevăratele monumente ale orașului? Ce moștenire lăsăm?

Îmi povestea cineva despre cartierul Uranus, unul dintre cele mai frumoase ale Bucureștiului, și dispariția sa de pe o zi pe alta. Oare, distrugând această moștenire (e drept, nu pentru blocuri cu sute de locuințe, ci pentru un comision la o clădire de birouri), nu ducem mai departe flacăra comunismului? Care e diferența între acum și atunci?

Și pentru ce închidem ochii? Am fost la o întâlnire între câțiva arhitecți de top și un dezvoltator de proiecte rezidențiale de lux în București. Îmi amintesc discuția stupefiantă: dar chiar am nevoie de extinctor la fiecare etaj? Pot să pun un singur lift pe etaj? Desigur, totul se măsoară în faimosul „bottom line”. Dar noi, așa-numiții beneficiari ai acestor construcții geniale, noi ce primim?

Un calcul simplu ne spune că un apartament cumpărat astăzi cu 100.000 de euro s-ar putea să nu își păstreze valoarea peste 20 de ani. Bucureștiul a văzut deja o cădere abruptă în prețurile locuințelor. Cine va cumpăra aceste monstruozități peste 20 de ani, dacă ne hotărâm că nu le mai dorim? Cine ne va lua locul? Peste două decenii, aceste clădiri vor arăta mai rău decât clădirile cu sute de apartamente de azi. E simplu: materialele sunt la limita inferioară a legalului, iar finisajele sunt destinate unui public al cărui etalon este betonul comunist. În fața unui public cunoscător, aceste clădiri sunt o investiție fără sens. În contextul în care există dezvoltatori care realizează apartamente cu adevărat luxoase, actualele construcții, prezentate drept premium sau de lux, vor fi lipsite de valoare. Se spune că investițiile în imobiliare sunt mereu sigure. Cumpărat pentru a locui în el, un astfel de apartament ar putea să își păstreze valoarea sau nu. În calitate de investiție, la o chirie de – să spunem – 500 de euro pe lună (din care extragem 16% impozit), în 20 de ani s-ar putea să ne recuperăm investiția (asta dacă avem chiriași stabili și nu includem costurile reparațiilor care vor apărea inerent, impozitele și asigurarea obligatorie). Dar, întreb din nou, cui vom vinde mai departe?

După zeci sau poate sute de proiecte cu probleme grave și clădiri de birouri care acum trebuie demolate, când ne vom învăța lecția? Când vine momentul în care construcțiile se vor face în beneficiul nostru și al copiilor noștri, nu al companiilor alergând după profit și al funcționarilor corupți disperați după șpăgi? Când vom putea „vinde” turiștilor adevărata arhitectură a Capitalei, nu Casa Poporului, cea mai mare relicvă a comunismului din lume?…

Andreea Groenendijk-Deveau este jurnalist, editor de carte şi antreprenor român. În acest an a devenit primul român absolvent al masteratului în jurnalism financiar din cadrul prestigioasei City University din Londra.