PROVOCĂRILE ȘI POZIȚIA ARHITECTULUI ÎN CONTEXTUL ACTUAL

Cei ce abordează jocul în rolul ARHITECTULUI se simt foarte bine gândind și găsind rezolvări la proiecte, modelând spaţiul, în forme şi funcţiuni; de aceea, pentru ei, aprecierea unei oportunități este cuantificată mai puțin sub aspect material, cât este sub aspectul provocării creativității.

Uneori, pasiunea lor pentru acest joc poate să le dăuneze în afaceri, pentru că nu toți cei implicați vor evalua proiectele livrate la adevărata valoare, ci vor profita de contextul actual de inerție post-criză cu timide revigorări și vor plăti sub nivelul calității. Dar oricât de dezavantajoasă ar fi situația, pentru arhitecții adevărați, banii nu vor trece niciodată înaintea calității. Pot inclusiv pierde oportunități, deoarece nu vor accepta rabat la crezul lor. Aceștia nu vor fi niciodată arhitecți bogați. Ei se vor implica cu interes indiferent de mărimea proiectului, pentru că pot da măsura creativității lor la orice scară. Iar criza economică a adus noi provocări creativității. Chiar dacă au perioade când cineva le apreciază creația plătind just munca lor, acestea au caracter punctual.

Materializarea proiectului de arhitectură angrenează fluxurile de bani, începând cu cheltuielile legate de soluțiile inginerești, cele legate de avizare și aprobare, și continuând cu cele legate de execuție. Cu toate acestea, arhitecţilor le este dificil să cuantifice munca lor în bani, adică în onorarii, după caz în salarii, pentru că sunt conștienți că munca lor este percepută altfel în exterior, chiar și calitatea mediului construit fiind percepută diferit.

Ei realizează că setul de desene predat clientului nu exprimă la prima vedere munca din spatele creației, cea de cercetare și informare, pe care arhitectul o desfășoară în mod permanent, pentru a putea oferi soluții tehnice viabile, dar și estetice, rod al cuceririlor științifice în continuă expansiune. Pentru a cunoaște limitările juridice sau, din contră, a putea eluda situații juridice, pentru a lua în calcul efectele psiho-emoționale, sociologice, economice, pe termen scurt și lung, arhitectul trebuie să fie într-o permanentă cercetare multidisciplinară. Toată această muncă are ca scop coordonarea interdisciplinară și integrarea creației în contextul socio-cultural. De ce?

Pentru că arhitecții adevărați sunt responsabili, impulsionați de dorința de a ameliora viața semenilor, iar interesul lor adevărat nu sunt banii. Ei văd lumea dintr-o poziție „arhi”, adică dintr-o perspectivă superioară, numai și pentru faptul că atitudinea lor este profund umanistă.

E necesară reformularea regulilor și poate noi concepte despre arhitectură

Paradoxul este că această atitudine ar trebui să garanteze construirea unui mediu calitativ când, de fapt, realitatea arată altfel la noi, arată a criză, cu toate că analiștii ne spun că am depășit criza. Arhitectul continuă să-și desfășoare activitatea sub același stigmat, acela care nu-i recunoaște valoarea adevărată, conferindu-i un statut incert, nici inginer, nici artist, un hibrid ciudat care trebuie să aibă habar de o mulțime de lucruri, ca să-și facă loc în mediul de afaceri din domeniul propriu și conex. Arhitectul trebuie să trăiască și el, să-și întrețină familia, în cazul în care familia nu poate să-l întrețină pentru că el… creează din pasiune, iar jobul primit este doar o oportunitate de a profesa și a acumula experiență, și nu o meserie plătită corespunzător. Acest stigmat îl pune în situația de a nu i se acorda încredere, de a-și justifica soluțiile, expunându-le dintr-o poziție vulnerabilă.

La context mai contribuie și lipsa culturii calității – pe de o parte clientul se mulțumește cu o „construcție”, fără valoare de arhitectură, și nu are de ce să plătească în plus pentru lucruri a căror valoare nu o conștientizează, pe de altă parte executantul se grăbește cu terminarea lucrării și nu are timp pentru detalii elegante. 

Pentru ca jocul să fie mai „incitant”, contextul se complică cu aplicarea normelor de proiectare într-un mod discreționar, autoritățile aprobând derogări de la regulamente care aduc de fapt un impact negativ asupra mediului construit, dar neadmițând derogări minore pentru aspecte neelocvente pentru mediul construit. A se vedea amplasamente de funcțiuni cu nerespectarea distanțelor între clădiri sau supraetajări de imobile neconforme cu regulamentele de urbanism – „ce contează că se afectează însorirea sau siguranța la foc!” –, dar neadmiterea amplasării băilor (nu a WC-urilor) peste camere de locuit și bucătării în vile individuale, de parcă tehnica actuală nu ar oferi soluții sigure să-ți plasezi chiar piscine la ultimul nivel! Șirul problemelor exagerate, înadins căutate, poate continua.

Astfel exigențele arhitectului sunt subminate.

Așa se face că în loc să-și crească competitivitatea, în zbaterea pentru rezolvarea falselor probleme, arhitecții își calcă pe suflet și fac compromisuri, fie printr-o atitudine gen „clientul nostru, stăpânul nostru”, slăbind exigența, fie printr-o concurență neloială, de la contracte plătite sub nivelul pieței până la lucrul „la negru”, cu implicațiile generate de aici, care afectează siguranța profesiei, prin riscurile prestării fără contract. Nu de puține ori sunt puși în situația de a descâlci situații juridice pentru clienții lor, pentru ca aceștia să poată beneficia de dreptul de a construi.

Paradoxal, se întâmplă că arhitecții angajați lucrează ore suplimentare – și știm și noi cum e cu neplata orelor suplimentare, acestea putând fi interpretate ca rezultat al neproductivității, în timp ce arhitecții independenți nu prea au de lucru, iar numărul arhitecților șomeri este critic, deși criza a fost depășită. „Asta da, economie!” Economie la salarii. Și la proiecte. De parcă nu am mai avea nevoie de arhitecți. Ceva strică balanța…

Se conturează un atac la profesie, prin discreditare conjugată cu resemnarea în fața situației. Consecințele nu sunt avantajoase pentru arhitectura de la noi, de la evadarea din această arenă către locuri străine unde arhitectul este mai bine plătit, până la cedarea misiunilor și reorientarea către activități străine. Aceste reorientări aduc alte provocări pe care nu toți arhitecții le pot înfrunta, cum ar fi sindromul „departe de acasă” sau dobândirea abilităților pentru altă profesie/activitate.

Dar jocul nu poate să se termine așa. E necesară revigorarea lui prin reformularea regulilor și poate prin noi concepte despre arhitectură. Poate așa scăpăm și de atâtea neconcordanțe ale reglementărilor și de trișuri profesionale.

Pentru că de arhitectură nu ne putem dispensa. Pentru că arhitecților le place jocul de a crea forme  și spații pentru alte jocuri ale semenilor lor, iar semenii lor ar trebui să devină mai conștienți de importanța rolului arhitectului.

Leave a Reply