Asigurările conform Codului Civil

În decursul anilor, am întâlnit destul de des situații în care diverse persoane erau nemulțumite de faptul că asigurarea nu a „funcționat” așa cum își doreau sau așa cum acestea credeau că ar fi trebuit să „funcționeze”.

De fiecare dată, discuția era aproximativ identică și nemulțumirea asiguraților provenea din faptul că nu au știut că trebuie să întreprindă o anumită acțiune sau că nu au citit cu atenție condițiile de asigurare și, pe cale de consecință, în opinia acestora, asigurătorul a profitat de acest aspect și nu a dorit să plătească indemnizația agreată, chiar dacă riscul asigurat s-a produs.

Rareș Dinu

Rareș Dinu

Pentru a evita astfel de situații, și în domeniul asigurărilor, ca în orice alt domeniu într-o economie de piață, cel care contractează serviciul, adică asigurarea în cazul nostru, trebuie să fie diligent anterior contractării și să se asigure că înțelege pe deplin condițiile acesteia, drepturile și obligațiile sale și, mai ales, să fie convins că produsul ales îndeplinește pe de-a-ntregul nevoile sale. Este adevărat că de multe ori acest lucru poate părea complicat şi este de înţeles şi faptul că, de obicei, condiţiile de asigurare sunt lungi şi scrise cu fonturi minuscule. Însă toate aceste condiţii în mod normal se încadrează în normele legale şi, dacă acestea sunt cunoscute şi înţelese, nu ar trebui să intervină nicio problemă între asigurat şi asigurător. Codul Civil român în vigoare tratează în capitolul XVI Contractul de Asigurare şi defineşte acest contract astfel: „Prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit”. Astfel, legiuitorul acordă contractului de asigurare o definiţie simplă şi exactă din care rezultă aspectele principale, însă precizează, de asemenea, că pentru a fi dovedit, acesta trebuie încheiat în formă scrisă, deoarece el nu poate fi probat cu martori.

Originalul contractului de asigurare

De fiecare dată când este încheiat un contract de asigurare, asiguratul trebuie să se asigure că a intrat în posesia unui original al contractului (sau poliţei de asigurare) semnat de către reprezentantul asigurătorului. Aceasta este singura posibilitate de a proba existenţa contractului de asigurare şi a condițiilor acestuia, bineînţeles cu excepţia în care contractul a dispărut ca urmare a unui caz de forţă majoră sau caz fortuit, situaţie în care dovada acestuia se va putea face prin obţinerea unui duplicat sau, în caz de imposibilitate, prin orice mijloace de probă. Codul Civil precizează, de asemenea, ce trebuie să conţină contractul de asigurare, art. 2201 fiind extrem de explicit: „(1) Poliţa de asigurare trebuie să indice cel puţin: a) numele sau denumirea, domiciliul ori sediul părţilor contractante, precum şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte la contract; b) obiectul asigurării; c) riscurile ce se asigură; d) momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului; e) primele de asigurare; f) sumele asigurate. (2) Alte elemente pe care trebuie să le cuprindă poliţa de asigurare se stabilesc prin norme adoptate de organul de stat în a cărui competenţă, potrivit legii, intră supravegherea activităţii din domeniul asigurărilor”.

Detaliile riscului asigurat

O atenţie deosebită trebuie acordată momentului, anterior încheierii poliţei de asigurare, la care asiguratul descrie împrejurările pe care le cunoaşte cu referire la riscul pe care doreşte să-l asigure. Subliniem acest aspect deoarece în situaţia în care există declaraţii inexacte sau de reticenţă cu rea-credinţă din partea asiguratului, care dacă ar fi fost cunoscute de asigurător acesta nu ar fi încheiat contractul sau l-ar fi încheiat în alte condiţii, contractul este nul. În această situaţie sunt pierdute şi primele de asigurare plătite şi, în situaţia producerii riscului asigurat, indemnizaţia este redusă cu proporţia dintre primele ce au fost plătite şi primele ce ar fi trebuit să fie plătite, dacă aspectele respective erau cunoscute de asigurător.

De asemenea, o atenţie sporită trebuie avută în vedere la respectarea scadenţelor plăţilor aferente primelor de asigurare, deoarece dacă acestea nu sunt achitate în termenul contractual, pe lângă dreptul asigurătorului de a rezilia contractul de asigurare, dacă riscul asigurat se produce ulterior scadenţei plăţii fără ca aceasta să fie achitată, asigurătorul nu are obligaţia de a achita prima de asigurare.

Termenul de comunicare

Un alt aspect care trebuie respectat în conformitate cu prevederile contractului este termenul în care se comunică producerea riscului asigurat. Termenul este stabilit prin contractul de asigurare şi singura obligaţie este doar aceea de a se anunţa riscul, urmând ca ulterior să se prezinte şi dovezile solicitate de asigurător. Astfel, recomandăm ca anunţarea producerii riscului asigurat să se facă prin mijloace care se pot dovedi ulterior (e-mail cu confirmare de citire, fax, scrisoare recomandată etc.). În situaţia în care anunţarea producerii riscului nu se face în termenul contractual, asigurătorul va putea să refuze plata indemnizaţiei, dacă va considera că din cauza neanunțării producerii riscului în termen nu poate determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

Asigurătorul, în cazul producerii riscului asigurat, are obligaţia legală de a plăti indemnizaţia de asigurare în conformitate cu condiţiile contractuale. Asigurătorul nu are dreptul să întârzie fără motiv plata indemnizaţiei şi este responsabil dacă va întârzia fără motiv plata indemnizaţiei. În situaţia în care există neînţelegeri în privinţa cuantumului indemnizaţiei de asigurare, suma pe care nu există neînţelegere se va plăti imediat de asigurător, diferenţa urmând a fi stabilită de părţi prin bună învoială sau, în caz contrar, de către instanţa de judecată.

Termenul de prescripție

Referitor la prescripţie, trebuie precizat faptul că dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de doi ani, cu menţiunea că prescripţia începe să curgă de la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de părți pentru plata primei de asigurare, respectiv pentru plata indemnizaţiei sau, după caz, a despăgubirilor datorate de asigurător.

În concluzie, în prezentul material am încercat să relatăm aspecte generale ale asigurărilor, urmând ca din numerele viitoare să dedicăm articole fiecărui tip de asigurare în parte.

Text: Rareș Dinu

Leave a Reply