Interviu: Dorin Stefan

Fulvia Meirosu

, Real Style

„Aș vrea să mă plimb prin București pe la etajul 20, pentru că de sus, de acolo, se vede foarte frumos orașul”

Absolvent arhitect diplomat al Universităţii de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” (1975), în 1979 devenind asistent universitar la „Ion Mincu”, catedra de proiectare, lucrând în acelaşi timp şi în cadrul centrului de proiectare al universităţii, Dorin Ştefan şi-a deschis biroul de arhitectură la trei luni de la Revoluţie, într-o garsonieră.

De atunci cucereşte lumea cu proiecte originale şi speră ca arhitectura românească să renască precum cinematografia. Singurul arhitect român ale cărui lucrări apar în atlasul arhitecturii mondiale se numeşte, cu modestie: un arhitect de ruptură.

Dorin Ştefan e pieton între casă şi modernul său sediu de firmă, aflat la etajul opt al unui bloc din anii ’80, unde propriul birou este fostul banc de lucru al bunicului său tâmplar, lângă care e „înfiptă” o ramură groasă a copacului din curtea casei părinteşti. În biroul în care elemente tradiționale și avangardiste se combină armonios, am stat de vorbă cu Dorin Ștefan despre… proiecte vechi și noi.


La ce proiecte lucrați în prezent?

Dacă ar fi să o luăm strict cronologic, ultima dare în folosință a fost proiectul Euro Tower, care s-a terminat în 2009 – dar am mai lucrat și în 2010 –, apoi am avut tot felul de lucrări mai puțin vizibile, deoarece nu se adresau pieței de real estate. Ne-am orientat spre o piață de lucrări culturale și am lucrat la extinderea Muzeului de Artă din Craiova, am finalizat biserica Arca lui Noe de la Alba Iulia și am mai avut o serie de amenajări în spații existente.

Acum lucrăm în paralel pe trei șantiere: clădirea de birouri care aparține fondului de investiții NEPI, din Piața Victoriei; o clădire aflată la intersecția străzilor Buzești și Calea Griviței – o locație istorică unde se dezvoltă un proiect de birouri și servicii; și șantierul de la Craiova.

De asemenea, lucrăm la un proiect cultural – reamenajarea și modernizarea Axei Eroilor de la Târgu-Jiu, axă care leagă monumentele din parcul Brâncuși – Masa Tăcerii, Coloana Infinitului, Poarta Sărutului. Lucrările culturale sunt realizate în baza unor concursuri sau oferte.

 

Ați câștigat multe concursuri?

Da, toate sunt concursuri. Unele sunt concursuri de împrejurări, altele sunt concursuri de idei.

Dar concursurile internaționale cum sunt, cum se derulează?

Diferența o face amploarea investiției. Concursurile internaționale au cu totul altă anvergură. Pe de altă parte, toate concursurile din România, de mulți ani, sunt internaționale; practic, orice concurs pentru o investiție publică este internațional. Sigur că nu vedem efectele lor, deoarece un concurs câștigat în România nu îți garantează că proiectul va fi realizat. În România au fost multe eșecuri din punct de vedere al concursurilor internaționale, începând cu București 2000, când s-a făcut un concurs pentru întregirea zonei Casei Poporului, și terminând cu parcajul din Piața Universității, trecând prin concursul pentru extinderea clădirii Guvernului – sunt exemple de mari rateuri. Cei care au câștigat au primit sau nu banii de premii, dar proiectele nu s-au concretizat în contracte; rezultatele au fost cât se poate de proaste, în sensul că aceste competiții nu s-au finalizat. Până când nu vom intra în acea cadență și formă legală care există în Europa, de obligativitate a inițiatorului concursului de a respecta rezultatele concursului, indiferent că îi plac sau nu… nimic nu se va schimba.

Concursurile sunt organizate de Primăria Capitalei?

Da, de Primărie, de Guvern, de instituții publice. Cel de la Târgu-Jiu a fost organizat de primăria de acolo. Toate s-au făcut sub egida Ordinului Arhitecților din România.

Și ei nu vă oferă nicio explicație?

Politic nu își asumă rezultatele… dar situația ține de o mentalitate generalizată, aceea ca politicul să își asume rezultatele unui concurs.

Pe plan internațional nu se întâmplă așa?

Nu se prea întâmplă. Un exemplu foarte interesant este clădirea Operei din Piața Bastilia din Paris – Opera este rezultatul unui concurs și, din ce se știe, organizatorii concursului nu prea au fost fericiți de rezultat, și nici de realizarea finală, dar s-a acceptat rezultatul și s-a acceptat și semi-eșecul final.

Dar la concursurile din România vin mulți arhitecți străini?

Vin colective de arhitecți, din care adesea fac parte și arhitecți români care lucrează în birouri din străinătate. Sunt mulți care lucrează afară și este o tradiție – încă din perioada comunistă, românii studiau și lucrau la Paris. Sunt mulți care lucrează în China, Malaezia…

Dumneavoastră ce vă place să faceți cel mai mult, ce fel de proiecte?

Proiecte publice, proiecte culturale, pentru că sunt lucrări reprezentative. În rest, lucrăm ceea ce piața cere, noi răspundem la cereri. Nu e în regulă să ai o specializare. Piața a cerut birouri în ultimii 20 de ani pentru că era o lipsă acută de birouri, în perioada comunistă nu se lucra în birouri – birourile erau pentru servicii capitaliste. Lumea era la fabrică. Era interzis să folosești cuvântul „birouri”. Era folosit cuvântul „anexă”. La o casă de cultură pentru tineret, biroul directorului era trecut în proiect ca anexă.

38600895

Ce proiect ați face în București? Ați schimba orașul?

Nu l-aș transforma, l-aș lăsa așa cum e, este viu, este un amestec între vechi și nou și între verde și mineral, l-aș lăsa la fel de liber cum este acum, nu l-aș închide în nimic pentru că l-aș omorî, dar i-aș da acele clădiri reprezentative care au fost realizate acum 100 de ani, în perioada de dezvoltare economică a României, după 1920… din păcate, perioada a fost scurtă. Iar ceea ce s-a făcut în perioada comunistă nu este reprezentativ din punct de vedere arhitectural, este doar mare – cum e, de exemplu, Palatul Parlamentului – însă nu are valoare de lucrare pe care să o înscrii în cartea de istorie a arhitecturii. Și atunci, pe lângă ceea ce s-a realizat în acei ani, la începutul secolului XX, avem nevoie de acele clădiri care să reprezinte spațiile publice ale Bucureștiului. Ne lipsește un muzeu de artă contemporană – ceea ce s-a făcut în clădirea Parlamentului este un gest reparatoriu – dar un muzeu este un simbol, ne lipsește o sală de concerte, un al doilea ateneu, un sediu al guvernului, al ministerului de externe, o reședință a premierului, o altă gară – multe astfel de realizări publice lipsesc. Dar astfel de dezvoltări trebuie făcute în parteneriat public-privat. Orașul are nevoie, pe lângă simboluri istorice, de simboluri ale zilelor noastre, iar arhitectura este cu totul alta acum, noi trebuie să marcăm această diferență. Nu avem aceste lucrări publice și nu e vina primăriei. Nu e vorba doar de primar, e vorba de a schimba o mentalitate publică și de a înțelege rolul pe care îl are primarul și primăria în societate.

Cum s-a schimbat piața imobiliară în ultimii ani?

A fost o schimbare extraordinară după 2009, după criză. Înainte a fost un boom imobiliar adesea clădit pe nisip și nu pe un sol stabil, s-a oprit, a fost o mare derută, încet-încet piața și-a revenit, mai ales pe fondul atractivității pe care o are Bucureștiul pentru companiile și oamenii de afaceri care vor să investească: aici sunt sediile principalelor companii care au afaceri în România, aici sunt concentrate serviciile financiare. Sunt avantaje și dezavantaje la asta. Modelul care era până acum, România fiind destul de omogenă – Bucureștiul adună 10% din populația țării, în comparație cu principalele metropole occidentale care adună circa 20% din populația unei țări – iar acest model făcea ca în România și celelalte orașe să absoarbă investiții. În ultimul timp, Capitala atrage mult mai multe investiții decât celelalte orașe mari din țară și, de aceea, interesul imobiliar a renăscut, atât pe zona de birouri, dar și pe zona de locuințe colective.

La începutul anilor ’90, locuințele individuale erau principalele investiții imobiliare; acum, lumea se reorientează spre locuințe colective. Motivul este acela că locuințele din cartierele-dormitor ale Bucureștiului s-au uzat destul de mult, iar populația se va muta încet-încet în locuințe noi, cele vechi urmând a fi reechipate. Într-o piață dinamică – cum este, de exemplu, cea a Japoniei – la fiecare zece ani locuințele vechi se dărâmă și se construiesc altele noi. De aceea există și acea dinamică foarte specială a pieței japoneze. Dar și în alte piețe se întâmplă acest lucru. Însă noi suntem o țară săracă și nu știm să ne folosim bine resursele, nici cele fizice, nici cele intelectuale și avem un management slab la nivel public…

craiova

Dintre toate proiectele pe care le-ați făcut, care e favoritul dumneavoastră?

Cel care va începe mâine. De fiecare dată, proiectul pe care îl încep este proiectul preferat.

Aveți un loc preferat în București?

Zona din interiorul inelului central este zona mea preferată. Am biroul și casa nu departe de zona istorică a Bucureștiului – Mihai Bravu, Nerva Traian, Piața Sudului… – inel care închide vechiul oraș. Mă plimb mult și nu există plimbare la care să nu descopăr ceva ce nu văzusem până atunci. Bucureștiul este un oraș verde, dacă ne uităm de sus vom vedea. Aș vrea să mă plimb prin București pe la etajul 20, așa, pentru că de sus, de acolo, se vede foarte frumos orașul și este mult mai verde decât ne închipuim, există multe curți, multe parcuri și multă vegetație. Dacă am avea o rețea suspendată de trotuare care ar lega zonele din București la etajul 20, am vedea orașul așa cum este.

Dar clădiri de locuințe cu 20 de etaje nu avem…

Sunt puține pentru că zona centrală nu e adecvată, iar în afara inelului central probabil că abia acum vor începe să se construiască. Noi nu folosim bine terenul. Orice metru liniar de stradă e foarte scump, orice stradă e plină de instalații publice și, cu cât rețelele sunt mai lungi, cu atât sunt mai scumpe. De aceea Londra este metropola nr. 1 a lumii, pentru că a realizat acea densitate care îi permite o dinamică extraordinară și a întrecut toate orașele ca parametri de viață și de dezvoltare urbană. Astfel de clasamente se fac trecând prin toți parametrii unui oraș, trecând prin condițiile de locuire, condițiile de petrecere a timpului liber, serviciile oferite, spații de muncă…

Când vine un client la dumneavoastră cu un proiect, cum vă vin ideile?

Avem tema clientului, deci știm dacă e vorba de o locuință individuală sau colectivă ori clădire de birouri, apoi avem locul unde e amplasat, momentul în care îl construiești… sunt câțiva parametri de care trebuie să ții cont și trebuie să faci un mix astfel încât să nu răspunzi doar unui impuls artistic. Arhitectura înseamnă un echilibru între tehnică și artă, între ceea ce oferi orașului și ceea ce iei orașului, pentru că fiecare construcție nouă ia ceva din spațiul vital al orașului, așa că trebuie să îi și ofere ceva. Aici este arta arhitectului și există o diferență între construcții dezechilibrate – care sunt doar construcții utilitare – și acele construcții care fac pasul spre arhitectură și care sunt mai mult decât un spațiu pur utilitar, sunt spații care îți oferă o încântare.

 

Și totuși, ideile de unde vin?

Facultatea de arhitectură este destul de lungă, durează șase ani. Ca arhitect, ai un parcurs inițiatic destul de lung și aici încep să se amestece, ca într-un creuzet, toate perspectivele, iar ideile de acolo ies. Ideea vine din interior, nu din afară. Talentul și harul te ajută să scoți din acel creuzet ideea, iar apoi ideea se întoarce asupra proiectului. Dacă un pictor transpune o idee imediat, un arhitect nu poate transpune o idee imediat, ideea se duce în acel creuzet și apoi se întoarce și se revarsă asupra proiectului. Dar până nu ai ultima tușă de vopsea trasă pe o casă, nu ai certitudinea că acel proiect s-a calificat spre arhitectură. Un arhitect construiește spațiu artificial. Spațiul natural este destul de ostil omului – nu poți să stai în soare, vânt, ploaie. Și pe lângă spațiul natural, avem nevoie de spațiu artificial. Dacă reușești să califici acest spațiu în arhitectură, ăsta e succesul. Am avut norocul și șansa de a face spații de calitate.


Proiecte reprezentative:

Calea Eroilor, Târgu-Jiu.

„Oraşul este în monument, şi nu monumentul este în oraş” – după acest principiu se ghidează arhitectul Dorin Ştefan în modernizarea Căii Eroilor din Târgu-Jiu. Calea Eroilor începe de la malul Jiului, acolo unde este Masa Tăcerii, continuă cu Aleea Scaunelor, Poarta Sărutului şi ajunge la Coloana Infinitului, care este într-un alt parc, la sute de metri distanţă. Strada dintre cele două parcuri, acum extrem de aglomerată din cauza maşinilor, va deveni pietonală. Pentru admirarea ansamblului Brâncuşi, arhitectul propune realizarea pe Hotel Gorj a unei construcţii de sticlă, de unde oraşul să poată fi văzut de sus. Circulaţia pe străzile care întretaie Calea Eroilor va fi deviată. Proiectul ar putea deveni realizabil în cinci ani din momentul obţinerii fondurilor, spun autorităţile locale.

Biserica Arca lui Noe, din Alba Iulia.

Biserica are un plan inedit, cu o trecere din basilical în cruciform printr-o unduire progresivă a absidelor care sugerează evoluţia diacronică a edificiilor liturgice, eliminarea ferestrelor obişnuite şi înlocuirea lor cu o bandă de sticlă de jur împrejur, sub cornişă, pentru a crea un spaţiu semiîntunecat. Pridvorul are un amplu arc de cerc tot cu o formă unduită, forma de elipsoid a acoperişului şi de aripă de pasăre măiastră ieșind mult în afară și formând un spaţiu de ocrotire deasupra pridvorului stilizat la maximum. Zidurile exterioare sunt împodobite în întregime cu frescă. Investiția este estimată la aproximativ două milioane de euro.

alba iulia_2

Muzeu-pavilion dedicat lui Brâncuși, la Craiova. Pavilionul, ce va consta dintr-un cub cu latura de 12 metri, va fi amplasat în curtea Muzeului de Artă din Craiova, care este cel mai bogat oraș din ţară în piese ce poartă semnătura lui Brâncuşi.

Locul I – Taiwan Tower Conceptual Design International Competition (2010) și Locul III – Taiwan Tower International Competition (2011). În 2010, echipa de arhitecţi români coordonată de experimentatul arhitect futurist Dorin Ştefan a devansat 236 de echipe din 25 de ţări ale lumii, câştigând premiul I la concursul internaţional organizat în Taiwan, pentru construirea unui zgârie-nori de 300 – 350 metri. Proiectul, desprins parcă dintr-un film SF, a fost recompensat cu suma de patru milioane de dolari taiwanezi (circa 125.000 dolari americani), de către un juriu internaţional format din arhitecţi americani, britanici, japonezi şi taiwanezi. Turnul Taiwan va fi cel mai înalt din Taichung, al treilea oraş al Taiwan-ului. Turnul va avea spaţii de birouri, restaurante şi va dispune de mai multe „punţi de observaţie” sub forma unor elice. Privit din exterior, turnul seamănă cu o imensă navă spaţială, gata să decoleze.

taiwan tower

Leave a Reply